17 Mai 2015

Meditaţie în Duminica a 7-a a Sfintelor Paşti. B.2015

Minunată este rugăciunea rostită de Isus înainte de pătimirea şi moartea sa mântuitoare pentru neamul omenesc, rugăciune pe care sfântul apostol Ioan ne-o redă în întreg capitolul al 17-lea al evangheliei scrisă de dânsul. Versetele 11b-19 ale acestui capitol sunt propuse spre meditare, ca text evanghelic, în liturghia cuvântului a acestei duminici.

La începutul activităţii sale evanghelizatoare, Isus îşi alege doisprezece ucenici care să fie martorii permanenţi ai învăţăturii şi faptelor sale, şi, pe care, după împlinirea misiunii sale răscumpărătoare, să-i trimită în toată lumea ca să ducă Evanghelia, vestea cea bună a mântuirii.

Isus ştie foarte bine de ce mare importanţă este unitatea în propovăduirea aceleiaşi învăţături; de aceea, se roagă Tatălui ca ucenicii săi, viitorii apostoli, să fie una, precum, El şi cu Tatăl care l-a trimis, sunt una. Unitatea înseamnă monolit puternic în faţa adversarilor. Şi Isus a avut destui adversari care îl pândeau peste tot, în toate câte le învăţa şi înfăptuia, şi care nu corespundeau vederilor lor orgolioase, invidioase. În final, aceştia vor cere cu îndârjire moartea lui, pe care o va accepta cu smerenie, din ascultare faţă de Tatăl, fiind una în iubire. Această smerenie iubitoare are ca urmare victoria sfântă asupra morţii prin glorioasa înviere.

Ucenicii lui Isus, cei contemoprani şi cei ce vor urma, vor avea parte întotdeauna de multe şi grele împotriviri din partea lumii care se complace în mirajul minciunii şi al întunericului. Conştienţi de faptul că ucenicul tinde să fie asemenea cu învăţătorul, ei îndură cu seninătate insulte, prigoană, moarte, pentru cuvântul lui Dumnezeu, spunând ca şi Isus: „Tată iartă-i că nu ştiu ce fac!”, pentru a deveni părtaşi ai bucuriei depline. În felul acesta ei dovedesc că „nu sunt din lume”, în spiritul lumii, deşi se află în societatea umană aşa cum este ea. Tocmai de aceea, Isus se roagă Tatălui ca să-i păzească de Cel Rău. „Consacră-i în adevăr!”, spune Isus, şi imediat, adaugă: „Cuvântul tău este adevăr!”. Întocmai! Cuvântul dumnezeiesc, veşnic, întrupat, Isus Cristos, nu poate fi decât aşa: Adevărul. A spus şi confirmat în decursul activităţii sale evanghelizatoare: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In.14,6). De asemenea: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In.8,12). Precum şi: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu ca muri în veci” (In.11,25-26). Astfel, consacraţi în adevăr, ucenicii lui Isus vor avea grijă să fie una în Cristos, propovăduind cu exactitate cuvântul adevărului. Pentru cea mai bună reuşită a acestei angajări, este absolut necesară trăirea în iubirea lui Cristos, aşa cum a voit el: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul!” (In.15,17). Şi: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (In.13,35).

Fără îndoială, cele spuse de Isus în legătură cu ucenicii săi, chemaţi, formaţi, aleşi şi trimişi în mod special pentru slujirea cuvântului şi a sfintelor taine, se adresează şi tuturor acelora care primesc mesajul evanghelic, hotărâţi să trăiască viaţa creştină în „una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică”, aşa cum vrea Mântuitorul sufletelor noastre.

Apostolul iubirii, sfântul evanghelist Ioan, în lectura a doua a duminicii, din prima sa scrisoare (4,11-16), ne asigură că iubirea faţă de semenii noştri este dovada cea mai bună a iubirii faţă de Dumnezeu: „Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu (care este Iubirea) rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită”(v.12).

Recunoscători lui Isus care se roagă Tatălui pentru fiecare dintre noi ca să fim sfinţiţi în adevăr, şi doritori de a ajunge la fericirea cerească în viaţa cea veşnică, ne vom lăsa călăuziţi de cuvintele sale: „Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos”(In.17,3). Pentru aceasta ne rugăm:

„Ascută cu bunăvoinţă, Doamne, rugăciunile noastre. Noi credem că Mântuitorul neamului omenesc se află împreună cu tine în mărire; dă-ne harul să simţim că el rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, după cum ne-a făgăduit. El, care, fiind Dumnezeu împreună cu tine, vieţuieşte şi domneşte în unire cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

                                                                             P.A.Despinescu

 

12 Mai 2015

O prezenţă continuă - Înălţarea Domnului - Mc 16,15-20

 Să ne imaginăm (e atât de uşor să fie şi adevărat) că un bun şi vechi prieten al nostru se hotărăşte să plece departe, de exemplu, în Noua Zeelandă, pentru că a acolo a găsit un bun loc de muncă. Îl însoţim la aeroport, mâncăm ceva împreună (a mânca împreună este un semn de prietenie), îl îmbrăţişăm, curg câteva lacrimi… E adevărat că avioanele zboară mai repede decât mergeau vapoarele cu ceva timp în urmă, însă, totuşi, este o plecare, este o despărţire! Apare tristeţea, părerea de rău şi, deja, dorul după prietenul drag!

                Ne imaginăm astfel chiar şi înălţarea la cer a lui Cristos! Într-o zi Isus decide să plece, îşi adună prietenii, merg împreună la „aeroport”, adică pe Muntele Măslinilor, vorbeşte cu ei, le spune ce au de făcut şi, apoi, pleacă! Însă, în evanghelie este specificat un detaliu, ce ne poate ajuta să înţelegem că este greşit să vedem înălţarea lui Cristos în felul acesta. Apostolii, după despărţirea de Cristos, se întorc acasă plini de bucurie. Evanghelistul Luca evidenţiază acest aspect: „s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că înălţarea la cer a lui Cristos nu este despărţirea de un prieten, nu este schimbarea unui domiciliu a acestuia, ci se schimbă modul de a sta în mijlocul nostru, se schimbă felul prezenţei sale. Cristos se înalţă la cer pentru că acolo îi este locul, însă rămâne şi aici, pe pământ, în fiecare dintre noi. De aceea le încredinţează apostolilor o misiune!

                Misiunea încredinţată este aceea de a vesti evanghelia la toată făptura! În cel care primeşte vestea cea bună, Cristos acţionează într-un mod extraordinar. „În numele meu vor scoate diavoli”: cel mai mic bine pe care îl facem îl îndepărtează pe Cel Rău di viaţa celor de lângă noi, din societate, din lumea noastră! „Vor vorbi limbi noi”: limbajul nostru trebuie să fie cel al iubirii, al slujirii şi al dăruirii! „Vor lua şerpi în mână şi, dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu le va dăuna”: cel care proclamă vestea cea bună este apărat de Cristos; chiar dacă nu lipsesc încercările, suferinţele, persecuţiile, victoria este a lui Cristos! „Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca”: cel care îl are pe  Cristos în propria viaţă poate aduce vindecare aproapelui cu atenţia şi preţuirea sa, cu disponibilitatea şi slujirea sa, cu dăruirea şi jertfirea sa.

                 Aceasta este înălţarea lui Cristos: fizic nu a rămas pe pământ, dar continuă să fie prezent şi să acţioneze prin fiecare dintre prietenii săi! 

 

Pr. Felix Roca

08 Mai 2015

Domnul Isus Cristos, în cursul celebrării liturgice, prin Evanghelia ce s-a proclamat, ne spune că suntem prietenii săi prin credinţă. Cei care trăiesc în mod autentic aceasta înţeleg revelaţia pe care o prezintă şi misiunea sa de Fiu al lui Dumnezeu. El ne-a spus că Dumnezeu, cu atotputernicia sa divină, îi iubeşte pe toţi. Prin intermediul fiului său, Isus Cristos, a oferit posibilitatea să intrăm în comuniunea de iubire care există din veşnicie, între el şi Fiul său. Aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi eu pe voi. Este un adevăr puternic şi divin. Pentru toţi cei care înţeleg importanţa acestui adevăr divin, contează să demonstreze că sunt demni de iubirea care vine de la prietenia cu Fiul lui Dumnezeu ce spune clar: Rămâneţi în iubirea mea.

Un bolnav de lepră era uimit, emoţionat, extaziat, de modul în care Maica Tereza îl îngrijea. Avea o iubire, o grijă, un respect, pe care nu le-a întâlnit niciodată până atunci. Când era ea se simţea important şi demn de iubire. Într-o zi a întrebat-o: Dar maică, cum poţi să iubeşti atât? Şi ea: Pentru că şi eu sunt iubită la fel. Şi bolnavul: Mă gândesc că este un mare domn cine te iubeşte aşa (bolnavul se gândea la o persoană de pe pământ desigur). Maica Tereza i-a răspuns: Da, cu siguranţă este un Domn mare!

Fiecare este iubit de Dumnezeu, în mod gratuit, fără prejudecăţi, fără pretenţii, pentru că aşa este Dumnezeu. Aşa este iubirea lui Dumnezeu: slujeşte în mod gratuit. Alte tipuri de iubire sunt mai mult sau mai puţin bune, dar nu sunt ca ale lui Dumnezeu. Cine înţelege cum este iubit în acest mod, învaţă să iubească în mod gratuit, ba îşi revarsă iubirea asupra celorlalţi.

Pentru Isus Cristos, este esenţial ca toţi prietenii săi să se iubească unii pe alţii aşa cum el însuşi i-a iubit pe ucenicii săi şi a arătat-o în timpul vieţii sale pământeşti. Cea mai vie expresie a acestei iubiri a fost moartea sa pe cruce pentru cei păcătoşi (cf. In 1,36;19,34-37). Iubirea perfectă a Tatălui ceresc este fericirea şi bucuria Fiului său. Această bucurie, Fiul înviat o transmite prietenilor săi începând din ziua Paştelui până acum. Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi! Primiţi pe Duhul Sfânt! (In 20,21-22). El oferă fără întrerupere bucuria tuturor celor care cred în cuvântul său, prin intermediul Botezului se unesc cu el şi conlucrează cu el şi ceilalţi prieteni ai săi în cadrul, Bisericii. Cine intră în iubirea lui Dumnezeu prin intermediul Fiului său are un motiv esenţial pentru a fi fericit.

Această iubire produce bucurie şi poartă la fericire. V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină (In 15,11). (În textul de bază cuvintele sunt în legătură: iubire = charis vine de la chara=bucurie, sărbătoare, veselie). Dacă iubirea nu produce bucurie se cuvinte să ne punem întrebări.

A trăi în bucurie nu înseamnă că toate zilele eşti fericit sau că totul merge bine. Bucuria este sentimentul profund de a fi loc, de a fi iubit, de a simţi că totul merge bine şi că sunt aici în această lumea pentru ceva important, care-mi creează o senzaţie de vitalitate, de bucurie interioară şi de libertate.

Poţi să-l iubeşti pe Domnul şi să fim mereu serioşi, trişti, ordonaţi, fără cusur? Acestea sunt semnele bucuriei (surâsul, seninătatea, generozitate, pacea, etc), dar dacă nu sunt niciodată semnele bucuriei, se trăieşte oare cu adevărat iubirea lui Dumnezeu? Dumnezeu este bucurie.

George Bernanos scria în Jurnalul unui paroh de ţară: Opusul unui popor creştin este poporul trist, un popor îmbătrânit.

Dumnezeu este joc, entuziasm, vitalitate. În cartea Viaţa fericitei Umiliana din Cerchi, a fratelui Vito din Cortona este povestit următorul fapt. În timp ce sfânta zăcea în patul său, în celula din turn, i-a apărut un copil de patru ani sau poate chiar mai puţin, cu o faţă foarte frumoasă: se juca în celulă în faţa ei. În timp ce se uita la el, trăi o mare bucurie şi-i spuse: „O iubire foarte dulce, o copil prea scump, nu ştii să faci altceva decât să te joci?”. Copilul i-a răspuns: „Ce-ai vrea ca să fac?” Umiliana i-a spus: „Vreau să-mi spui ceva despre frumuseţea lui Dumnezeu!” Copilul i-a spus. „Chiar crezi că ar fi bine ca eu să vorbesc de mine însumi”. Şi dispăru.

Oriunde este iubire, bucurie, fapte bune, acolo este Duhul Sfânt care le provoacă şi le alimentează. De aceea Isus ne face să-l primim, să-l ascultăm şi să-l trăim în iubire.

Pr. dr. Alois Hîrja

02 Mai 2015

Meditaţie la Duminica a 5-a a Sfintelor Paşti ( B )

 Considerând în profunzimea ei expresia religia creştină, este necesar s-o punem în legătură cu sinonima ei, viaţa creştină, pentru că nu avem de-a face cu o noţiune de cultură generală din domeniul istoriei religiilor, dar cu o realitate vitală.

Pronunţând cuvântul creştin, gândul ne duce la CRISTOS, VIAŢA: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” ( In.14,6 ). După ce Isus le descoperă ucenicilor săi taina treimică a Unicului Dumnezeu ca Fiinţă, în cele trei Persoane: Tată, Fiu şi Sfântul Duh ( In.capitolul al 14-lea), în capitolul următor, acelaşi evanghelist Ioan ne relatează splendida parabolă, sub titlul: Isus, viţa cea adevărată:

Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul. Orice mlădiţă care este în mine şi nu aduce rod, el o înlătură, şi oricare aduce rod o curăţă ca să aducă  şi mai mult rod. Voi sunteţi deja curaţi, datorită cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în mine şi eu în voi! După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în mine, este aruncat afară, la fel ca mlădiţa, şi se usucă. Se adună, se aruncă în foc şi arde. Dacă rămâneţi în mine şi cuvintele mele rămân în voi, orice voiţi, cereţi şi vi se va face.. În aceasta a fost glorificat Tatăl meu, ca să aduceţi rod şi să fiţi discipolii mei (v.1-8).

În calitate de creştini, prin sfântul botez, am primit viaţa dumnezeiască, treimică, devenind mlădiţe ale VIŢEI divine, CRISTOS. Nu există, pentru noi oamenii o demnitate mai mare ca aceasta. Ştiind că „Dumnezeu este iubire” (1In.4,8b), înseamnă că fiecare creştin care are viaţă dumnezeiască în el, este o mlădiţă iubitoare. O menţionează acelaşi evenghelist Ioan, „apostolul iubirii”, în prima sa scrisoare (4,16b): „Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el”. Pe bună dreptate se spune că religia creştină este viaţă de iubire adevărată, în Dumnezeu. A iubi pe Dumnezeu înseamnă a-i împlini voinţa preasfântă pe care ne-a precizat-o în poruncile sale pe care Isus le rezumă, spunând tuturor foarte răspicat: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău! Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mt.22,37-39). „Ucenicul pe care îl iubea Isus”, apostolul şi evanghelistul Ioan, o spune şi el foarte clar, practic: „Dacă cineva spune ̒îl iubesc pe Dumnezeu̒, dar îl urăşte pe semenul său, este un mincinos, pentru că cine nu-l iubeşte pe semenul său pe care îl vede, nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede” (1In.4,20).

Cât de grăitoare şi vrednică de pus în practică este „caritatea samariteanului” pe care o apreciază Isus, relatată de sfântul evanghelist Luca ( 10,29-37 )!

Să nu uităm: Isus se declară prezent în orice fiinţă umană. Criteriul judecăţii finale este indicat prin cuvintele : „Adevăr vă spun, tot ce aţi făcut (bine) unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut”, sau: „tot ce nu aţi făcut (bine) unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi făcut”. Şi vor merge aceştia în chinul cel veşnic, iar cei drepţi în viaţa veşnică” (Mt.25,40 şi 45b-46).

Doamne, dă-ne iubirea ta, şi suntem cei mai bogaţi, cu adevărat fericiţi!

„Atotputernice, veşnice Dumnezeule, actualizează necontenit în noi taina pascală, pentru ca aceia pe care ai binevoit să-i reînnoieşti prin sfântul Botez, întăriţi de ajutorul tău, să aducă multe roade, şi să ajungă la bucuriile vieţii veşnice. Prin Cristos Domnul nostru. Amin”.

                                                                                  P.A.Despinescu

 

« Februarie 2023 »
Lun Marţi Mie Joi Vin Sâm Dum
    1 2 3 4 5
6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19
20 21 22 23 24 25 26
27 28