Mărturie

Am ajuns în România din Italia, la Buruienești, în februarie 2009. Satul era devastat de inundația care îl lovise în vara 2008, populația era epuizată din cauza caselor și a bunurilor distruse, a recoltelor pierdute, a iernii aspre care încă nu se terminase. Sarcina mea era să lucrez la un proiect de reconstrucție a unor case finanțat de către Caritas Antoniana din Padova.

Așadar, am început să merg din familie în familie, pentru o evaluare inițială, cu scopul de a identifica familiile de vizat în proiect. În fiecare casă, chiar și în cele în ruină, îl găseam pe tabloul preotului Petru Ciocan, agățat de un perete. Întrebam pe toți cine este și îmi povesteau că le-a fost paroh peste 30 de ani și că era iubit de toată lumea, mai ales de cei mici pentru că avea grijă de copii și era mereu alături de ei.

Între timp, zilnic întâlneam mulți copii și am înțeles că pentru unii dintre ei ajutorul necesar nu era reconstrucția casei distruse de ape; era nevoie de ceva mai mult pentru a umple golul familiilor aflate în mare dificultate: emigrația, alcoolismul, sărăcia extremă și alte motive de vulnerabilitate îi făceau pe copiii să fie cea mai urgentă problemă de înfruntat în Buruienești.

Cred că el, pr. Petru Ciocan, pe care ziarele îl definiseră drept „Don Bosco din Buruienești”, a fost cel care m-a inspirat.

Mai erau niște bani, ce-i drept puțini, din proiectul de reconstrucție și a trebuit să aleg: să renovez o casă sau două sau să „construiesc” un alt fel de Cămin, un loc care să devină Casa pentru copii. A fost suficient să lansez ideea și am adunat imediat entuziasmul preotului paroh, pr. Cristian Pal și al primarului, dl. Gheorghe Cojocaru, care s-au oferit să contribuie la proiect fiecare cu ce a putut în privința instituției pe care o reprezenta.

Următorul pas a fost intrarea în contact cu Caritas Iași care avea deja, printre proiectele sale, un Centru de zi pentru copiii din familii vulnerabile. Și povestea a putut începe!

În scurt timp fosta parohie, acolo unde pr. Ciocan își trăise existența și își primise copiii peste 30 de ani, a devenit un șantier care a găzduit tineri voluntari, dornici să-și dea contribuția lor la ceea ce avea să devină primul sediu al Centrului „Don Bosco” din Buruienești!

Și a sosit ziua inaugurării: pe 31 ianuarie 2010, noul Centru și-a deschis porțile și a doua zi a primit primul grup de copii, 20… sau mai bine zis, 21, pentru că unul a fost trimis din Cer!

De altfel, în prima zi de activitate, pe lângă copiii aleși ca beneficiari în urma anchetelor sociale, a mai sosit unul: învățătoarea îl trimisese, spunându-i că locul lui este acolo! Nefiind pe lista beneficiarilor aleși, l-am trimis acasă; dar a revenit în a doua și a treia zi, cu aceeași convingere și cu același mesaj: „Doamna a spus că trebuie să rămân aici!”. Și m-am întrebat: „Ce ar face Don Bosco?”

Din biografia lui știm că, la un moment dat, casa lui era atât de plină de copii nevoiași care băteau la ușă, încât chiar a renunțat la propriul pat pentru a le face loc și a spus: „Mai bine să bagi un copil sub scări decât să-l dai afară!” Am decis să iau acel sfat spiritual și am făcut bine!

Astăzi acel copil, ai cărui frați mai mari abandonaseră școala înainte de a termina clasele I-IV, urmează un master la universitate și își construiește, pas cu pas, un viitor minunat! Sunt foarte mândră de modul în care a reușit să profite la maximum de tot ce i-a oferit Centrul, mai întâi ca beneficiar, apoi ca voluntar.

Primul obiectiv al Centrului „Don Bosco” Buruienești a fost prevenirea abandonului școlar. Când am înființat activitatea în 2010, rata abandonului școlar până la clasa a 4-a era foarte mare: pentru mulți copii (și pentru mulți părinți) școala nu era o prioritate.

Uneori exista o problemă financiară: lipseau hainele, pantofii, ghiozdanele etc. Alteori, părinții erau cei care nu înțelegeau importanța acesteia și preferau să țină copiii acasă pentru a-i ajuta la treburi sau pentru a avea grijă de cei mici. Cel mai adesea, copiii rămâneau în urmă pentru că nimeni acasă nu îi putea ajuta cu temele, acumulau goluri și își pierdeau interesul pentru școală.

Așadar, eu cu colegul meu am început să mergem zilnic la școală la ora 9.00 să le verificăm prezența: dacă un copil lipsea, mergeam să-l căutăm, pe stradă, în câmp, la digul în construcție… Odată ce îl găseam, îi explicam că locul lui era la școală și, cu drag, îl luam de mână să-l însoțim acolo, promițându-i să-l așteptăm după școală la Centrul Don Bosco.

Încet, această metodă a adus rezultate: copiii au fost ajutați la teme, au putut să țină pasul cu restul clasei, au completat golurile și a fi în clasă a devenit mai interesant. Mai mult, frecventarea Centrului a devenit o bucurie pentru ei și acesta a fost încă un motiv pentru a nu rata școala!

La început a existat teama că copiii de la Centru ar putea fi stigmatizați. În sat circulau zvonuri că sunt „copiii care merg la Centru pentru că nu au ce mânca”. Desigur, oferirea mesei copiilor era important pentru a-i ajuta, într-o perioadă dificilă și din punct de vedere economic, să aibă o alimentație variată și echilibrată, dar mai presus de toate a fost o nevoie organizatorică: întrucât Centrul era foarte aproape de școală, copiii veneau acolo direct după orele, iar masa împreună a devenit un moment prețios pentru a construi relații, la fel ca într-o familie.

Și tocmai asta și-a dorit Centrul să fie pentru acei copii: o a doua familie în care să se simtă primiți și iubiți, să învețe să se cunoască pe ei înșiși și să descopere un model de viață care putea fi alternativ celui de acasă, astfel încât să dobândească capacitatea de a alege odată ce devin adulți.

Mai mult, la Centru au avut experiențe atât de frumoase și de semnificative, încât copiii abia așteptau să meargă la școală și să le povestească colegilor de clasă! În scurt timp, frecventarea Centrului nu a mai fost un motiv de stigmatizare socială, ci un privilegiu: în fiecare zi copiii băteau la uşă cerând să se poată înscrie!

În cei opt ani în care am lucrat la Centrul Don Bosco Buruienești am condus de mână vreo sută de copii, mulți dintre ei pentru câțiva ani! Am încercat să-i fac să se simtă iubiți și să-i învăț să își recunoască valoarea! Dar am învățat și multe de la ei! Știu că pentru mulți dintre ei au fost ani prețioși, care le-au permis să pună bazele vieții lor.

De asemenea, știu că pentru multe familii Centrul și sprijinul nostru au fost fundamentale pentru a depăși momentele dificile și a căpăta un nou elan spre viitor! Construirea unei culturi a voluntariatului, care anterior nu exista, și desfășurarea de acțiuni de interes pentru comunitate, precum proiecte ecologice, îngrijirea vârstnicilor etc., au fost importante pentru a-i face pe copii protagoniști ai comunității lor și responsabili pentru a face din aceasta un loc mai bun.

Îi port pe fiecare în inimă și mă umplu de bucurie când primesc un mesaj de la ei… așa cum îmi umpleam de mândrie când, mergând la magazinul din localitate, vânzătoarea îmi spunea: „Copiii de la Centru se recunosc… sunt diferiți de ceilalți… sunt manierați!”.

Știu că astăzi, după 15 ani, buruieneștenii recunosc Centrul „Don Bosco” ca o valoare adăugată pentru comunitatea lor și așa este: când am mers pentru prima dată la AJPIS să ridic licența de funcționare pe care o obținusem cu mare efort, ofițera îi spusese unui politician în trecere: „Domnișoara și colegii ei au creat o realitate unică în județ, pe care fiecare comună ar trebui să o aibă după modelul lor”.

Când mă întorc astăzi la Buruienești găsesc o realitate în evoluție: îmi place să cred că o contribuție infinitezimală la această evoluție se datorează și generațiilor de copii care au crescut cu o viziune mai largă, cu o mai mare încredere în sine și în abilitățile lor, cu conștientizarea că visele lor contează și pot deveni realitate și cu certitudinea că problemele pot fi înfruntate prin dialog și nu prin violență și impunerea.

Astăzi, când merg la Buruienești, știu că preotul Petru Ciocan este încă afișat pe pereții caselor, dar că dacă oamenii ar începe să povestească despre el, ar ajunge în curând să și spună despre „Don Bosco”, un loc special din satul lor în care, între magie și culoare, se construiește fericirea celor mici prin încrederea în visele lor!

Marzia Tiberti